"Înainte vreme, la noi, ca şi în Europa Occidentală, nebunii erau socotiţi ca oameni în care sălăşluieşte diavolul. De aici şi numele ce li s-a dat la noi, numele de îndrăciţi. Plecând de la aceste idei, occidentalii civilizaţi îi chinuiau în mod îngrozitor pe nebuni, chipurile să scoată dracii din ei. La noi, pentru că eram oameni mai puţin civilizaţi, în schimb mai omenoşi şi mai temători de Dumnezeu, nebunii erau trimişi la mănăstiri, unde erau izolaţi şi supuşi rugăciunilor."
Cuvintele doctorului P. Gh. Samarian, scrise în jurul anului 1940, subliniază, pe de-o parte, legătura profundă şi complexă existentă
de-a lungul vremii între nebunie şi religie, în cazul de faţă creştinismul, şi încearcă să opereze o distincţie între atitudinea faţă de "nebuni", "smintiţi", a locuitorilor şi autorităţilor Principatelor Române, în comparaţie cu practicile existente în Occident.
În acest spaţiu există o ruptură clară între practicile "creştine" faţă de nebuni şi psihiatria modernă, o diferenţă discutată în termeni de întuneric şi lumină. La 1895, încă sub impulsul unui scientism militant, doctorul George Mileticiu scria că "istoria psihiatriei formează pagina cea mai neagră din istoria culturii omenirii". În opinia sa, creştinismul (luat în genere) a exclus orice practică "ştiinţifică" din tratarea alienaţilor, rezumându-se la misticism, exorcism şi superstiţie. Mai mult, "creştinismul n-avea compătimire pentru nişte fiinţe cuprinse de draci şi de satana". A fost necesar efortul uriaş al unor oameni de ştiinţă, cu idei umaniste, pentru ca nebunii să nu mai fie chinuiţi. Gestul lui Philippe Pinel, "apostolul umanităţii", de a scoate din lanţuri pe alienaţii Franţei, în vremurile de început ale Marii Revoluţii, este socotit drept unul întemeietor în acest sens.
Nu este locul să discutăm în amănunt această chestiune extrem de complexă. Trasând doar câteva direcţii, este limpede că atitudinea faţă de "smintiţi" în Occident în perioada premodernă şi modernă este strâns legată de marile spaime ale "urgisitului" veac al XIV-lea (marea ciumă), vânătoarea de vrăjitoare, avatarurile Reformei şi Contrareformei şi dorinţa de atingere a unei religii "pure". Nebunii nu sunt nişte bieţi oameni cu minţile rătăcite, ci sunt asimilaţi adesea vrăjitorilor, agenţilor diavolului, sfârşind în multe cazuri pe rug. Mai târziu, spre secolul al XVII-lea, în azilurile sau spitalele conduse de diferite congregaţii religioase sau de autorităţile statului s-au introdus diverse metode "ştiinţifice" atroce (adevărate mecanisme infernale) prin care se încerca să fie însănătoşiţi cei închişi.
Ruguri şi asemenea metode barbare nu au existat în Principatele Române. Acest lucru nu înseamnă că situaţia alienaţilor era una roză. Dimpotrivă, lanţurile au fost la ordinea zilei până la jumătatea secolului al XIX-lea, iar mijloacele puse la îndemâna acestor nenorociţi erau adesea foarte puţine. Cu toate acestea, în pofida spaimelor stârnite inevitabil, nebunii au fost priviţi de către societatea românească mai mult ca persoane demne de milă, de compasiune, decât de pedeapsă. În cunoscutele legiuiri ale lui Vasile Lupu şi Matei Basarab din veacul al XVII-lea se arăta limpede că "dacă cineva este nebun sau lipsit de minte şi ucide, ca de exemplu un tată pe fiul său, nu va fi pedepsit, pentru că pedeapsa de a fi nebun îi ajunge". Sau: "cel care ar fi sfătuit pe un nebun să omoare va fi pedepsit, iar nebunul nu".
Nebunii cădeau în sarcina mănăstirilor, asemenea cerşetorilor, orfanilor şi tuturor celor fără căpătâi, ctitorii prevăzând adesea în mod explicit sume pentru ajutorarea acestor nevoiaşi. Cei violenţi erau ţinuţi în chilii, adesea în lanţuri, în timp ce ceilalţi rătăceau din mănăstire în mănăstire, în special la acelea care posedau moaşte şi icoane făcătoare de minuni sau existau preoţi vestiţi că au putere să scoată duhurile, molitfele Sfântului Vasile cel Mare fiind la mare preţ. Bolnavii aveau încredere că acolo ei îşi vor afla liniştea, concepţie care nu s-a stins nici azi în conştiinţa românilor. De aceea, naşterea azilului modern de psihiatrie la noi nu se face în opoziţie cu Biserica.
Reforme la începutul veacului al XIX-lea
Regulamentul Organic joacă în această privinţă, ca în multe altele, un rol hotărâtor. Sub influenţa dezbaterilor din jurul acestuia, s-a discutat şi în Moldova şi Ţara Românească de necesitatea reorganizării serviciilor sanitare şi filantropice, totul în strânsă legătură cu problema averilor mănăstireşti.
Cum averile mănăstirilor închinate scăpau pe mai departe controlului autorităţilor româneşti, în ambele ţări s-a încercat reorganizarea vieţii economice a mănăstirilor pământene, astfel încât acestea să-şi poată împlini menirile pentru care au fost ctitorite, apărând şi ideea unei "specializări", pentru o mai mare coerenţă. Astfel, în Ţara Românească se prevedea ca toate mănăstirile pământene să treacă sub administrarea Mitropoliei şi a Logofeţiei treburilor bisericeşti, iar o Casă Centrală să administreze sumele de bani obţinute din exploatarea bunurilor acestora. În regulamentul acestei organizări mănăstireşti se prevedea "pentru primirea şi ţinerea celor smintiţi o mănăstire ce se va socoti cuviincioasă pentru această trebuinţă". Prin urmare, se dorea adunarea tuturor alienaţilor de unde erau risipiţi la un loc, pentru a beneficia de o îngrijire mai bună.
La 12 noiembrie 1837, Sfatul bisericesc şi Departamentul credinţei au ajuns la un acord ca Mănăstirea Negoeşti din sudul Ilfovului (pentru Muntenia propriu-zisă) şi Mănăstirea Jitia din sudul Doljului (pentru Oltenia) să primească în sarcină întreţinerea bolnavilor, mai ales că ele dispuneau de averi multe, care nu făceau necesare noi fonduri de la Casa Centrală.
Aceste mănăstiri erau însă închinate, şi însuşi patriarhul Constantinopolului a protestat pe lângă domnie, care, şi din cauza presiunilor ruseşti, a trebuit să cedeze. În aceste condiţii, Mitropolia a decis ca, provizoriu, alienaţii să fie internaţi la Schitul Malamuc sau Balamuci, vestit ca loc de vindecare pentru cei care "balamuţeau" (aiurau). De la numele acestui schit a apărut în limba română cuvântul "balamuc".
Schitul era foarte sărac, lipsit de condiţii, astfel că Mitropolia şi Logofeţia credinţei au făcut eforturi mari să asigure cele necesare traiului acestor nenorociţi. Mai mult, marele vornic Mihai Ghica, fratele domnitorului Alexandru Ghica, propunea în octombrie 1838 dezvoltarea, măcar provizorie, la Malamuc, a unui adevărat ospiciu modern în care "să se orânduiască un doctor şi un deosebit cinovnic sub denumire de spitalagiu", precum şi alte măsuri menite să îmbunătăţească "căutarea şi îngrijirea pătimaşilor de la arătatul loc".
În primăvara anului 1839, Departamentul trebilor bisericeşti înainta domnitorului Alexandru Ghica un raport prin care arăta că, din pricina ploilor puternice, râul Prahova crescuse foarte mult şi săpase malul pe care se afla construit Schitul Malamuc, existând pericolul de prăbuşire a clădirilor în care se aflau cerşetorii. În aceeaşi perioadă, Eforia Caselor făcătoare de bine raporta că, din cauza distanţei, este foarte greu să fie asigurată asistenţa medicală pentru vieţuitorii de acolo. Din acest motiv, domnitorul hotărăşte la 27 mai 1839 ca cerşetorii să fie mutaţi la Mărcuţa.
Mutarea "smintiţilor" la Mărcuţa
Probabil, prin mutarea cerşetorilor la Mărcuţa, domnitorul încerca şi să forţeze familia Ipsilanti să aplice prevederile din actul de danie al ctitorilor, dar nu există documente care să ateste că familia Ipsilanti s-a interesat de problemele diverşilor dezmoşteniţi adăpostiţi între zidurile mănăstirii. De fapt, în mod oficial, aşezămintele de caritate nu aveau legătură cu mănăstirea. Căile de intrare a autorităţilor muntene în spaţiul mănăstirii au fost mai ocolite.
În anul 1828, în momentul ocupaţiei Bucureştiului de către ruşi, izbucnise o ciumă devastatoare, iar hanul mănăstirii a servit drept sediu al Comisiei cercetării bolnavilor de ciumă. Odată cu răspândirea flagelului s-a decis, în aprilie 1829, să se construiască spitale de ciumaţi cu trei-patru mii de paturi, pe la mănăstirile din jurul Bucureştilor (Văcăreşti, Mărcuţa, Băneasa). Singurul construit a fost spitalul de la Mărcuţa, deoarece între timp epidemia s-a potolit. Clădirile au servit o perioadă pentru încartiruirea trupelor ruseşti, ele fiind preluate ulterior de către reprezentanţii Departamentului treburilor dinăuntru. Din acest motiv, aceste clădiri nu au fost date familiei Ipsilanti în 1835. Pentru o perioadă, în aceste clădiri au fost adăpostite prostituatele bolnave, "spre căutare", întreţinerea lor căzând în seama Sfatului orăşenesc al capitalei. Cum spitalul de la Mărcuţa era printre puţinele clădiri suficient de mari pentru a adăposti un număr însemnat de oameni, mutarea cerşetorilor de la Malamuc aici era o opţiune logică. Întreţinerea acestora era asigurată de Eforia Caselor făcătoare de bine.
Cum apa Prahovei continua să ameninţe Schitul Malamuc şi clădirile în care rămăseseră găzduiţi "smintiţii", Logofătul credinţei propunea să se rezolve situaţia alienaţilor existenţi în Ţara Românească, pe baza propunerilor din octombrie 1838, ca să se găsească în sfârşit o mănăstire care să fie "pentru totdeauna pentru smintiţi", unde aceştia să beneficieze de asistenţă medicală de specialitate. Ideal era o mănăstire aproape de Bucureşti, însă nici una, în afară de Mărcuţa, nu avea spaţiul necesar. Până la construirea unui local special, bolnavii de la Malamuc au fost transferaţi, provizoriu, la Mărcuţa, sub îngrijirea Logofeţiei treburilor bisericeşti. Acest "provizorat" se va întinde aproape un secol.
Cum aglomerarea "smintiţilor" şi cerşetorilor la Mărcuţa impunea de urgenţă prezenţa unui doctor, Ioan Fălcoianu, eforul Caselor făcătoare de bine, şi Constantin Bălăceanu, logofătul treburilor bisericeşti, înaintează domniei rapoarte cu propunere de angajare a unui medic care să aibă grijă deopotrivă de cerşetori şi "smintiţi". Situaţia de la Mărcuţa este luată în discuţie de administraţia domnească la sfârşitul lunii decembrie 1839 şi în ianuarie 1840. Cu acest prilej se decide ca Ioan Fălcoianu să aibă în grijă deopotrivă pe cerşetori şi pe "smintiţi", urmând ca Logofeţia bisericească să achite costurile pentru bolnavii mintali. Tot cu acest prilej, sub influenţa aceluiaşi Mihai Ghica, este înaintat un proiect "pentru întocmirea unui spital de smintiţi şi căutarea lor", semnat de A. Carazisu, K. Alexandridi, F. Rasti, N. Gusti, V. Formion, proiect care respecta cele mai moderne concepţii ale timpului în ceea ce priveşte siguranţa, igiena şi tratamentul bolnavilor.
Astfel, la capitolul "Tratament", se prevedea: "Tratamentul smintiţilor rămâne cu totul la ştiinţa doctorului şi cunoştinţele speciale ce trebuie să aibă întru aceasta. Însă cea dintâi îndatorire ce se pune atât asupra doctorului, cât şi a celorlalţi în acest spital este blândeţea şi răbdarea. Este oprit de a bate sau a lovi un smintit la orice întâmplare. Lanţurile, fiarele şi alte mijloace înspăimântătoare sunt cu totul oprite. Mijlocul de înfrânare, astâmpărare sau pedeapsă a smintiţilor este carnizola (cămaşa de forţă). Monomaniacii cei liniştiţi şi care nu au nici o aplecare a fi vătămători nici însuşi lor, nici altora, să se plimbe în slobozenia lor. Cei ce au aplecare a face vătămare însăşi lor sau altora, să se pună carnizola, cu care pot să se plimbe".
Proiectul de creare a unui spital pentru "smintiţi" era aprobat la 26 ianuarie 1840, iar la 31 ianuarie, medicul Nicolae Gănescu era numit la Mărcuţa ca să se îngrijească deopotrivă de cerşetori şi alienaţii mintali. Aceste două date au fost considerate ca momentele fondatoare ale "Spitalului de smintiţi de la Mărcuţa", doctorul P. Gh. Samarian apreciind că ele marchează "recunoaşterea definitivă a superiorităţii culturii medicale şi sufleteşti a doctorilor practicieni printre românii de atunci, care cu mult înaintea altor popoare au înţeles să legifereze tratamentul omenesc al semenilor noştri nebuni".
Intenţia domnitorului Alexandru Ghica era ca Mărcuţa să fie numai un lăcaş provizoriu pentru bolnavii psihici, urmând a se construi un edificiu special pentru aceştia în zona Cotroceni. Vremurile nu au permis însă acest lucru. În timp, Mărcuţa devine cel mai important spital pentru alienaţi din Vechiul Regat, fiind reorganizat după 1868 de marele profesor Alexandru Sutzu, întemeietorul psihiatriei româneşti. Aici, pentru o perioadă, a fost tratat şi poetul Mihai Eminescu.
Spitalul de la Mărcuţa a funcţionat până la 1924, când, în sfârşit, se iniţiază construirea unui edificiu modern, în zona Berceni. Biserica, ruinată de vremurile tulburi şi de indiferenţă, va fi în cele din urmă refăcută şi funcţionează în prezent ca parohie, ducând mai departe destinul de excepţie al uneia dintre cele mai vestite aşezăminte religioase ale Bucureştiului.
Istoricul "Mărcuţei"
Mănăstirea Mărcuţa a fost fondată în anul 1587 de către vistiernicul Dan, care a şi înzestrat-o cu moşiile Balaciu, Curateşti, Gajani (care formează "vatra mănăstirii") şi cu moară pe apa Colentinei, precum şi cu moşiile Străuleşti şi Grozăveşti din judeţul Ilfov.
Ulterior, averea mănăstirii a crescut considerabil prin generoasele donaţii ale unor mari boieri, precum familia Năsturel Herescu sau Dudescu, avere constând în moşii şi mori răspândite în judeţele Ilfov, Teleorman şi Prahova. Aceste danii au fost întărite printr-un hrisov al domnitorului Matei Basarab.
La 15 decembrie 1679, jupâneasa Vişana şi armaşul Theodor Marcu, urmaşi ai fondatorului, închină Mănăstirea Mărcuţa Mitropoliei din Bucureşti, ca metoc al acesteia.
Conform actului de fundaţiune, averile Mănăstirii Mărcuţa urmau să fie destinate întreţinerii mănăstirii, a unor şcoli şi pentru acte de binefacere. În timpul primei domnii muntene a lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), Mitropolia Ţării Româneşti a decis, în baza acestui act, să instaleze la Mărcuţa un "ospiciu pentru săraci". Urmare a acestei intenţii, în anul 1779 a fost strânsă o importantă cantitate de materiale de construcţii pentru începerea lucrărilor de refacere a incintei mănăstirii. Însă, la 21 mai 1780, un decret al domnitorului Ipsilanti arăta că "în anul 1780 mitropolitul Grigorie al Ungro-Vlahiei ar fi rugat pe hospodarul Alexandru Ioan Ipsilante să ia sub desăvârşita sa supraveghere şi stăpânire de fondator Mănăstirea Mărcuţa, metohul Mitropoliei, fiindcă se afla în ruină completă".
Actul de preluare de către Ipsilanti a mănăstirii există, însă "donaţia" mitropolitului Grigorie nu, constituind punctul de plecare a unei lungi dispute privind legalitatea înstrăinării unei părţi importante din averile Mitropoliei, care se va acutiza în perioada când se va pune în discuţie statutul mănăstirilor închinate.
Prin actul de preluare a mănăstirii, Ipsilanti reitera ideea că averile Mănăstirii Mărcuţa vor fi folosite pentru întreţinerea mănăstirii, a unor şcoli şi pentru acte de binefacere. El reface incinta mănăstirii, fiind considerat al doilea ctitor al ei, şi o înzestrează cu noi moşii şi cu forţă de muncă (robi ţigani) din averile statului. Nu sunt date sigure dacă în vremea lui în mănăstire a funcţionat vreo instituţie de caritate, însă sunt dovezi că aici au funcţionat diverse ateliere, menite a creşte veniturile personale ale domnitorului. Nu la mult timp după preluarea Mărcuţei, Alexandru Ipsilanti o închina Mănăstirii Halki de lângă Constantinopol, care era proprietate a familiei sale.
Cei care au contestat dreptul de proprietate al familiei Ipsilanti asupra Mărcuţei au subliniat că, după scoaterea din scaun a lui Alexandru Ipsilanti, mănăstirea a fost administrată de ceilalţi domni fanarioţi, iar nu de egumenul de la Halki sau de membrii familiei. Din această perspectivă, Mărcuţa era considerată pe mai departe o mănăstire pământeană, aflată sub administraţia domniei Ţării Româneşti. Nici în 1822, când principele Grigore Ghica încearcă să supună controlului statului mănăstirile închinate şi nici în anul 1827 când, la presiunile Rusiei, se revine asupra deciziei, Mănăstirea Mărcuţa nu a intrat sub regimul mănăstirilor închinate.
Însă, în anul 1835, averea Mănăstirii Mărcuţa este reclamată de Elisaveta Ipsilanti, prin intermediul Consulatului rusesc. Influenţa rusească a fost suficient de mare ca autorităţile muntene să renunţe la gestiunea averilor Mănăstirii Mărcuţa şi să încredinţeze acest lucru Elisavetei Ipsilanti. În mod oficial, Mărcuţa era confirmată ca fiind închinată Mănăstirii Halki, proprietate a familiei Ipsilanti, actul fiind ratificat de principele Alexandru Ghica, deşi ridicase şi el la rându-i pretenţii asupra mănăstirii.
George Enache
Sursa:ziarullumina.ro
